2006
 Introducere
  Schitul
 Pisania
 Stareţi
 Foto
 Ctitoria Sf. Calinic
 Pravila atonită
 Arhitectura
 Pictura
 Stareţi
 Mănăstirea după 1868
 Schitul azi
 Foto
 
 Legături ortodoxe
 
Mesajul realizatorului

     Primele începuturi ale Mănăstirii Frăsinei - denumire care provine de la pădurile de frasini care au existat cândva aici - datează din anul 1710 când doi călugări, Ilarion şi Ştefan, s-au retras în aceste locuri singuratice. Venirea lor este atestată şi de documentele vremii.

     Astfel, un document păstrat în arhiva mănăstirii menţionează: “Pe vremea fostului episcopului Noului Severin, Chiriu Chiru Damaschin, ce au fost numit şi dascălu, care a fost trăgându-se de la Buzău, la leatul de la mântuirea lumii 1710, în vremea unei prea iuţi răzmeriţi, pustiindu-se multe oraşe, mănăstiri şi sate, au venit fugind de nevoi doi monahi cu viaţă şi petrecere plăcută lui Dumnezeu. Numele unuia Ilarion, iar al altuia Ştefan. Aceştia ascunzându-se între acele dealuri, precum s-au zisu, de oştile resvretirii…”
     Documentul nu precizează de unde veneau călugării, dar în nici un caz din Muntenia unde în acest an istoria nu semnalează nici o răscoală. Nici Moldova nu poate fi deoarece lupta de la Stănileşti începe în 1711, deci cu un an mai târziu de stabilirea lor la Frăsinei. Mai degrabă Transilvania poate fi locul de plecare deoarece în 1709 izbucnesc unele răscoale aici şi ar corespunde foarte bine cu momentul istoric indicat de document. Cu privire la această dată nu putem avea nici o îndoială deoarece ea ne este transmisă şi de alte documente, deşi unii susţin anul 1720. Chiar şi tradiţia confirmă data de 1710 pe care o consemnează şi ”Buletinul Monumentelor Istorice” pe 1933.

     Cei doi călugări au vieţuit în aceste locuri o bună perioadă de timp fără nici o aprobare din partea autorităţilor civile sau bisericeşti. Nici nu şi-au construit o biserică trainică, ci locuiau într-o colibă de lemn, având un paraclis unde se rugau. După pacea de la Pasarowitz (1718), când situaţia se mai limpezeşte şi luptele încetează, Ilarion şi Ştefan se hotărăsc să se stabilească definitiv aici şi să dea o formă legală schitului pe care îl înfiinţaseră. De aceea merg la episcopul Inochentie al Râmnicului şi Noului Severin spre a obţine binecuvântarea necesară pentru întemeierea noului schit şi o aprobare oficială pe baza căreia să poată locui în siguranţă. Biserica va avea hramul “Naşterea Sfîntului Ioan Botezătorul”, hram care s-a păstrat până astăzi pentru lăcaşul care, după construirea noii mănăstiri, va deveni biserică de cimitir. Nu se ştie precis data obţinerii binecuvântării, nici a construirii primei biserici. Totuşi începutul construirii trebuie legat de binecuvântarea dată de episcopul Inochentie care îşi începe păstoria în septembrie 1727. După această dată putem stabili data construirii bisericii. Cererea călugărilor a fost satisfăcută cu mare amabilitate de către episcop, deoarece el, pe lângă binecuvântare, acordă schitului şi un lot de pământ în împrejurimi. Aceasta dovedeşte atât grija pe care o acorda episcopul noilor locaşuri care se ridicau, dar şi prestanţa celor doi călugări în faţa episcopului. Terenul acordat era în mare parte pădure şi păşune. Aveau şi o livadă precum şi o grădină. La început episcopul îi autorizează verbal să folosească acest pământ. Nu mult după ceea se iveşte un conflict între locuitorii satului Muereasca şi părinţii noului schit în legătură cu pământul primit, la care episcopul a intervenit întărindu-i pe călugări în dreptul de proprietate prin eliberarea unui act scris. Deşi nu a precizat suprafaţa terenului, totuşi se poate aprecia după hotarele stabilite: “Despre răsăritu Vârful Plaiului, poteca hotărâtă cu Mănăstirea Cozia, iară despre apusu, cu râul satului Muereasca de sus şi spre miază-noapte din râul satului dreptu pârâului Locşorelu la deal de vârful măgurii către curmături. Asemenea despre miază-zi dedesuptu piatra Şutei din pârâul satului acelaşi din colţulu întâlnirea apelor pe râuşoru spre răsărit, iar spre sud dealul pietrei Bradului în dreapta potecii comornicilor”.

     Pentru că acest schit îşi începuse existenţa prin sine, fără o contribuţie din partea cuiva, episcopul Inochentie hotărăşte ca el să rămână autonom în continuare, fără a fi supus vreunei autorităţi civile sau bisericeşti. “Adică să aibă schitul Frăsinei de sineşi stăpânire nesupărat pentru totdeauna… de sine stăpânitoru neînchinat nicăierea, casă de milă să se numească”. La început locuitorii satului Muereasca s-au împăcat cu gândul de a avea în hotarele lor un schit de călugări, cu un teren făcut danie de către Episcopia Noului Severin. Terenul care a intrat în posesia călugărilor fusese folosit pentru păşune fără ca ei să se gîndească vreodată să-l cultive, considerându-l neproductiv. Mai târziu, când au văzut că cei doi călugări au reuşit să transforme un teren sălbatic într-o grădină cu pomi şi zarzavaturi, au încercat să alunge pe călugări şi să le ia pământul.

     Primul conflict a fost rezolvat de episcopul Inochentie, care trimite delegaţi de la episcopie la faţa locului spre a fixa hotarele posesiunii schitului în mod oficial pentru a nu se mai crea prilej de ceartă. Al doilea conflict s-a ivit în timpul episcopului Clement care întăreşte pe călugări în proprietate, printr-un act scris, în 1737. Nădăjduind că monahii vor părăsi schitul, sătenii au continuat să-i supere. Călugării se adresează unor boieri din Râmnicu Vâlcea care, din evlavie, le iau apărarea. Boierii protectori fac parte din familia Iovipali, cunoscuţi sub numele de Cârstea şi Nicoliţă. Ei au cerut episcopiei să le vândă lor acest pământ, pe care să-l dea schitului printr-un act de donaţie. Episcopia a fost de acord cu propunerea şi astfel aceşti boieri au devenit ctitori ai schitului. Situaţia creată prin donaţie a pus capăt conflictului.

     În anul 1764 boierii Cârstea, Damian şi Nicoliţă din Râmnicu Vâlcea, construiesc din fonduri proprii o biserică de zid în locul celei de lemn, înzestrând-o cu toate obiectele necesare cultului. Prin această acţiune îşi întăresc şi mai mult relaţiile cu schitul, devenind ctitori adevăraţi ai acestei aşezări. Biserica a fost zugravită în acelaşi an de către Teodor zugravul şi ucenicul său Enache.

     În noua formă schitul îşi desfăşoară viaţa paşnic până în 1780, când o brigadă de voluntari români condusă de Preduţă Bujoreanu se retrage aici din calea austriecilor. Mica brigadă de voluntari nu a rezistat atacului, Bujoreanu fiind executat după ocuparea schitului. Austriecii au luat tot ceea ce era de valoare, dar nu au distrus biserica de curând înfiinţată. În această situaţie de jaf şi teroare, monahii părăsesc pentru prima dată schitul care va rămâne pustiu până la 1845. Un călugăr de la Mănăstirea Cernica, Acachie, îl va repune în vechile rânduieli de viaţă monahală în care a fost până atunci.  Jefuirea schitului s-a întâmplat pe timpul stareţului Isaia ieromonahul, “când aceştia austrieci venind cuprinzătoriu cu chip de fiară pomenitulu schitu i-au scurtat viaţa, tăindu-l pe elu, iară bieţii monahi fugind care unde putea, a rămas schitu pustiu, în care vreme jefuindu-se multe din schit”. Averea schitului care mai rămăsese a fost folosită la întâmplare de către localnici. Pădurea a fost tăiată pe alocuri, iar locul de fâneţe l-au folosit pentru păşune. Moara a fost folosită de localnici până la noua înfiinţare a schitului.

     În 1845 călugărul Acachie de la Mănăstirea Cernica, despre care se înclină a-l considera frate al Sfântului Calinic, vine în acest schit părăsit de aproape 70 de ani şi reînviorează viaţa monahală, stabilindu-se aici. Probabil el aflase de existenţa lui din tradiţia moştenită de la vreun refugiat de odinioară care s-a retras la Cernica în urma pustiirii austriece. Altfel e greu de presupus de unde avea monahul Acachie cunoştinţă de acest singuratic schit părăsit de atâta vreme. Ca şi primii întemeietori, Acachie a căutat să aibă o aprobare oficială din partea autorităţilor bisericeşti şi o recunoaştere din partea vreunui ctitor al schitului. El se adresează boierului Gheorghe Iovipali, nepotul lui Nicoliţă, unul dintre cei trei ctitori, care primeşte cu multă bucurie cererea monahului Acachie. După primirea binecuvântării date de către episcopul Neofit, Gheorghe Iovipali, în calitate de succesor al ctitorilor, aşează ca stareţ al schitului Frăsinei pe călugărul Acachie de la Cernica prin actul din 1845. Printr-un alt act păstrat, schitul Frăsinei este restabilit în dreptul de proprietate pe care îl dobândise la 1785 prin donaţia celor trei ctitori.

     După instalarea monahului Acachie la Frăsinei începe restaurarea clădirilor şi a chiliilor. În această perioadă pridvorul bisericii se închide cu cărămidă şi se pictează.


Sursă informaţii: Sfânta Mănăstire Frăsinei - Ctitoria Sf. Calinic, Editura Mănăstirii Frăsinei 2002, prin amabilitatea domnului Gigel Chiazna - www.credo.ro
sus